Autobusele spre Ooty pleaca din ora in ora de la peronul de curse interstate caci Ooty nu se afla pe teritoriul statului Karnataka in care ne- am zbenguit pana acum, ci in Tamil Nadu, marele vecin de la est. Nu ne grabim. Sunt doar 160 de km de la Mysore la Ooty. In trei ore trebuie sa ajungem.
Ne pare bine ca parasim orasul. Prea mult haos. Prea multa viermuiala. Numai gandul ca vom ajunge in natura, in peisajul verde al plantatiilor de ceai de linisteste ca un ceai de tei :)
E cald. Autobusul se strecoara prin traficul aglomerat, cu toate geamurile deschise. Peisajul e rural. Picotesc. Din vazduh, din elicopterul politiei rutiere, se observa cu claritate cum autobusul se apropie de un tractor pe care incarcatura de paie supradimensionata il face agabaritic. Nu au loc amandoi pe asfaltul ingust si rotile coboara de pe sosea pentru manevra de evitare. Un pic prea tarziu. Partea cu geamurile deschise a autobusului devine o imensa razatoare pentru capita ambulanta din care musca cu ultimele trei geamuri. Ma trezesc instantaneu si vad geamul obturat de o imensa masa galbena ce arunca spre mine cu schije vegetale. Totul a durat doua secunde, nu mai mult. In hazul general, toata partea din spate a autobusului e in piciore, scuturandu-se de sfaramaturile de paie.
In fata noastra sta un strain. Un alb. Inalt, cu barba si parul strans la spate. E imbracat cu pantaloni subtiri de stofa si o camasa cu maneca scurta, brodata cu flori. Ca bagaj duce o chitara si o geanta de voiaj modesta. In timpul calatoriei rasfoieste un ghid Lonely Planet. La o ora de mers din Mysore face semn ca vrea sa coboare. Suntem in Bandipur, o renumita rezervatie de tigri.
Soseaua taie rezervatia in doua. La tot pasul intalnim semne de limitare de viteza si atentionari privind animalele ce e posibil sa traverseze soseaua. In timp ce pe partea noastra Cosmina imi arata doua antilope, vecinul de pe cealalta parte semnaleaza un tigru. Probabil ca aparitia noastra i-a stricat pranzul. Tot autobusul e cu ochii printre palcurile inalte de bambus ce flancheaza soseaua.
Indienii (sau poate britanicii?) au inventat tot felul de mijloace coercitive pentru a disciplina si a tine sub control haosul. In domeniul rutier, cele mai enervante sunt desele cocoase pentru limitarea vitezei. Aici, in Bandipur, acestea abunda. La fiecare carare sau drumeag ce paraseste soseaua si se infunda in jungla exista un astfel de hop pe care soferul il igmora cu detasare. Rezultatul? Noi, cei de pe ultimele scaune ale autobusului suntem catapultati in aer pe negandite, incercand pe cat posibil sa amortizam cu picioarele aterizarea. In functie de intensitatea socului si de inaltimea de catapultare dam note pasajelor.
Calatoria decurge incet. Drumul serpentinat ajunge pe o culme dincolo de care coboara pe vale, alturi de un rau. Apar elefantii. Au! Un hop de nota 8 ne arunca in aer. In apa raului un mahout isi spala "masina". 10, 7, 2, 7.
La trei ore de la plecarea din Mysore ajungem intr-o localitate de munte. De aici drumul urca in serpentine stranse, printre plantatii de ceai. Peisajul intrece toate asteptarile, insa nu prea pot fotografia din mers. Tufele de ceai sunt tunse periodic ceea ce le imprumuta un aspect plan ce urmareste unduirile terenului. Rezultatul? Un fel de "gazon" impecabil, desenat cu carari intortocheate din pamant rosu. Deasupra noastra se ridica impunator un varf pietros spre care soseaua urca curajoasa in serpentine ametitoare. Plantatiile de ceai cedeaza locul uneia de eucalipti. Sunt fantastici acesti arbori perfect drepti, cu coaja exfoliata. Satul prin care am trecut a ramas mult sub noi, minuscul. Unde o fi acest Ooty spre care ne indreptam?
Dupa inca o ora de urcus anevoie, soseaua ajunge la altitudinea varfului pietros si trece creasta pe cealalta parte a muntelui. Reapar plantatiile de ceai umbrite de arbori rari ce-si deseneaza "biografiile" pe fondul cerului. Intr-o mica localitate autobusul opreste pentru o pauza de ceai. De o parte a drumului e un restaurant mic si murdar ce serveste licoarea in pahare metalice, de cealalta parte, plantatia de ceai invadata de culegatori. Linistea locului e fragmentata de harsaitul foarfecilor. Cu aparatul foto la ochi, urmaresc procesul sprijinit de gardul plantatiei. In spatele meu un baietel incearca sa vanda cateva legaturi de morovi.
Pana in Ooty mai sunt inca 23 kilometri pe care autobusul ii face aproape intr-o ora. Ooty nu este o localitate oarecare. In 1861 era cea mai cunoscuta statiune montana, sediul de vara al administratiei din Madras si al printilor indieni anglofili. Asa cum il descoperim azi are aerul mizerabil al unui sat montan nepalez. Cladirile lui multicolore imbraca colinele de jur imprejurul autogarii. Cativa ricsari incearca fara succes sa ne agate caci hotelul Mount View de care stim de pe blogul cristisiadriana este la nici cinci minute de autogara.
Camera pe care o primim este simpla, varuita in alb, cu mult lemn si mai ales curata. Insasi cladirea pare a fi un mic conac englezesc. Locul ne cucereste pe data. In timp ce completam formularele in receptia hotelului, in orasel se pornesc sirenele ca pentru bombardament.
-What is this? ne manifestam nedumerirea
Receptionerul zambeste. Este o reminescenta de pe vremea cand lumea nu avea ceas si telefon mobil. Sirenele suna dimineata, marcand inceputul zilei de lucru si la fel seara, pentru intoarcerea acasa, in acest fel fiind auzite de toata lumea, inclusiv de cei ce lucreaza pe plantatiile din jur.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu