Gradina botanica

Azi e ziua de acomodare in Ooty. Locul ne place atat de mult incat hotaram sa petrecem aici cel putin doua zile. la hotelul nostru e liniste. Mai ales liniste.

Dimineata incepe cu micul dejun comandat prin room service. Mount View nu are restaurant dar serveste mancarea in camera. Ne convine. Azi vom face rabat de la meniul indian si vom manca omleta si paine prajita.

Plecam sa mai schimbam niste dolari in rupii, lucru destul de dificil fiind duminica. Institutiile oficiale, cum ar fi bancile, sunt inchise azi (nici sirenele nu au sunat), in schimb strazile sunt pline, pietele si pravaliile la fel. Gasim un exchange unde ne rezolvam problema si ne continuam drumul spre gradina botanica unde intentionam sa ne petrecem ziua. Poate din cauza ca e duminica, poate nu, locul e luat cu asalt de indieni, cata frunza, cata iarba. Credeam ca va fi un loc linistit si odata intrati ne convingem ca da, este. Ca mai toate obiectivele din aceasta tara, si gradina botanica din Ooty se intinde pe o suprafata imensa, in stare sa disperseze multimea ce facea coada la casierie. Imediat dupa poarta locul e deschis, cu gazon intretinut impecabil, pe care familiile il iau in primire pentru a se tolani sau pentru a se harjoni cu copiii. Nici poveste de placute cu "nu calcati iarba". Doi copii se joaca de o jumatate de ora cu... o pereche de pantaloni pe care ii paseaza de la unul la altul ca pe o minge. Acum mai au ocupatie cel putin inca pe atat pentru ca "mingea" s-a agatat intr-un copac stufos.

Gradina nu abunda de mii de specii insa are avantajul vechimii. Fiind fondata de britanici in 1848, contine arbori uriasi, cu adevarat impresionanti. Dealungul drumurilor din India si chiar si pe strazile oraselor am vazut mai tot timpul arbori grosi cum numai in povesti sau filme mai gasesti. Acum cativa ani ne-am abatut prin codrul secular de la Slatioara. Secular? In comparatie cu copacii de aici acolo nu erau decat scobitori. Doi eucalipti drepti ca razele laser par sa sustina cerul. Un conifer ciudat are crengile plesuve arcuite ca trompele elefantilor, terminandu-se artistic cu un smoc asemanator parului impletit al negrilor. Un palc de arbori au coaja atat de ridata ca aproape ti-ai putea ingropa bratul in santurile ei. Coroana extraordinara a unui alt arbore napadit de muschi arata ca scheletul unui cetaceu. O lume stranie sau macar abstracta se poate citi in basorelieful radacinilor ce se impletesc la suprafata. Parcul este deosebit si avand in vedere si suprafata lui nu e de mirare ca iesim abia pe la ora 15. 

In cartea sa "India secreta" Paul Brunton isi exprima parerea ca India de azi nu are ce sa ne invete in timp ce vechea Indie reprezentata de inteleptii ei ar putea da lectii occidentului sau macar ar trebui sa-i retina atentia. In calatoria lui indelungata de-a lungul si de-a latul tarii el s-a intalnit sau a intalnit multi oameni remarcabili, capabili sa faca lucruri ce par incredibile. Intelepti, yoghini, sadhu, fachiri, chiar si farsori. Inca in prima zi cand a pus piciorul pe uscat, chiar in acelasi hotel unde trasese, a intalnit un om care l-a uimit. Acceptand sa-i arate puterea sa, a facut sul o foaie de hartie in jurul unui creion, l-a rugat sa se gandeasca la ceva precis, dupa care i-a aratat foaia pe care gandurile sale erau scrise cu urme de grafit. Ca multi altii pe care i-a intalnit in continuare,  misteriosul personaj a acceptat sa-i arate puterea sa, nu sa-i si explice  cum reusea sa faca aceste lucruri, astfel incat cartea lui Brunton nu este un manual ci doar o consemnare. In fata noastra il avem pe Ashu care la o taraba improvizata pe trotuar ne atrage atentia cu smecheriile lui. Cu o mana tine la orizontala o funie teapana ca un cablu. Pana aici nimic deosebit, numai ca pocnind din degetele celeilalte maini, funia se moaie ca si o carpa. Ii cer sa mai faca o data si inca o data fiindca Ashu e si un pic actor si scamatoria are valente artistice. Stie sa faca si alte lucruri. Indoaie o coala de hartie sub forma de tub prin care trece un panas verde si-l scoate galben, sau ia o sforicica lunga pe care o infasoara prin palme si ma lasa sa o tai intre mainile lui. Leaga apoi cele doua capete cu un nod evident, desfasoara sforicica si iat-o! E intreaga. Nodul a disparut! Pare sa fie un miraj, dar na, trage un inel de chei peste un arc elicoidal, il lasa sa cada intre spirele lui, dupa care il scoate la fel de usor precum l-a bagat. Nu inteleg ce vrea sa demonstreze dar uite ca mai baga inca o data veriga pe arc si mi-l pune in mana:

-Scoate-o!

Mi se pare banal, numai ca veriga naibii are spirele arcului prin ea si nu iese oricum o inclin. Ca sa nu fie nici urma de dubiu, veriga e continua, aidoma unui inel. Las mandria la o parte si dau sa rezolv problema prin desurubare dar Ashu rade cu pofta atragandu-mi atentia ca sarma arcului are capetele sudate de ultima spira si deci, veriga nu are pe unde sa iasa. Atunci cum? Ashu ia arcul si cu o naturalete ce ma face sa rad scoate veriga ca si cum cele doua n-ar fi fost impreuna nicicand. Asta e prea de tot! Il intreb cum face si imi arata o trusa pe care e tiparit arcul, panasul, sfoara si multe altele, in dreptul unde scrie ca oricine poate face asta daca are mai mult de trei ani.

-Si cum e jobul asta al tau? il intreb

-Foarte bun.

Seara la stiri aflam ca fata violata nu a putut fi salvata si la aceasta ora corpul ei este deja incinerat. Pedeapsa celor sase se comuta de la viol la omor. In capitala protestele continua.

Drumul spre Ooty

Autobusele spre Ooty pleaca din ora in ora de la peronul de curse interstate caci Ooty nu se afla pe teritoriul statului Karnataka in care ne- am zbenguit pana acum, ci in Tamil Nadu, marele vecin de la est. Nu ne grabim. Sunt doar 160 de km de la Mysore la Ooty. In trei ore trebuie sa ajungem.

Ne pare bine ca parasim orasul. Prea mult haos. Prea multa viermuiala. Numai gandul ca vom ajunge in natura, in peisajul verde al plantatiilor de ceai de linisteste ca un ceai de tei :)

E cald. Autobusul se strecoara prin traficul aglomerat, cu toate geamurile deschise. Peisajul e rural. Picotesc. Din vazduh, din elicopterul politiei rutiere, se observa cu claritate cum autobusul se apropie de un tractor pe care incarcatura de paie supradimensionata il face agabaritic. Nu au loc amandoi pe asfaltul ingust si rotile coboara de pe sosea pentru manevra de evitare. Un pic prea tarziu. Partea cu geamurile deschise a autobusului devine o imensa razatoare pentru capita ambulanta din care musca cu ultimele trei geamuri. Ma trezesc instantaneu si vad geamul obturat de o imensa masa galbena ce arunca spre mine cu schije vegetale. Totul a durat doua secunde, nu mai mult. In hazul general, toata partea din spate a autobusului e in piciore, scuturandu-se de sfaramaturile de paie.

In fata noastra sta un strain. Un alb. Inalt, cu barba si parul strans la spate. E imbracat cu pantaloni subtiri de stofa si o camasa cu maneca scurta, brodata cu flori. Ca bagaj duce o chitara si o geanta de voiaj modesta. In timpul calatoriei rasfoieste un ghid Lonely Planet. La o ora de mers din Mysore face semn ca vrea sa coboare. Suntem in Bandipur, o renumita rezervatie de tigri.

Soseaua taie rezervatia in doua. La tot pasul intalnim semne de limitare de viteza si atentionari privind animalele ce e posibil sa traverseze soseaua. In timp ce pe partea noastra Cosmina imi arata doua antilope, vecinul de pe cealalta parte semnaleaza un tigru. Probabil ca aparitia noastra i-a stricat pranzul. Tot autobusul e cu ochii printre palcurile inalte de bambus ce flancheaza soseaua.

Indienii (sau poate britanicii?) au inventat tot felul de mijloace coercitive pentru a disciplina si a tine sub control haosul. In domeniul rutier, cele mai enervante sunt desele cocoase pentru limitarea vitezei. Aici, in Bandipur, acestea abunda. La fiecare carare sau drumeag ce paraseste soseaua si se infunda in jungla exista un astfel de hop pe care soferul il igmora cu detasare. Rezultatul? Noi, cei de pe ultimele scaune ale autobusului suntem catapultati in aer pe negandite, incercand pe cat posibil sa amortizam cu picioarele aterizarea. In functie de intensitatea socului si de inaltimea de catapultare dam note pasajelor.

Calatoria decurge incet. Drumul serpentinat ajunge pe o culme dincolo de care coboara pe vale, alturi de un rau. Apar elefantii. Au! Un hop de nota 8 ne arunca in aer. In apa raului un mahout isi spala "masina". 10, 7, 2, 7.

La trei ore de la plecarea din Mysore ajungem intr-o localitate de munte. De aici drumul urca in serpentine stranse, printre plantatii de ceai. Peisajul intrece toate asteptarile, insa nu prea pot fotografia din mers. Tufele de ceai sunt tunse periodic ceea ce le imprumuta un aspect plan ce urmareste unduirile terenului. Rezultatul? Un fel de "gazon" impecabil, desenat cu carari intortocheate din pamant rosu. Deasupra noastra se ridica impunator un varf pietros spre care soseaua urca curajoasa in serpentine ametitoare. Plantatiile de ceai cedeaza locul uneia de eucalipti. Sunt fantastici acesti arbori perfect drepti, cu coaja exfoliata. Satul prin care am trecut a ramas mult sub noi, minuscul. Unde o fi acest Ooty spre care ne indreptam?

Dupa inca o ora de urcus anevoie, soseaua ajunge la altitudinea varfului pietros si trece creasta pe cealalta parte a muntelui. Reapar plantatiile de ceai umbrite de arbori rari ce-si deseneaza "biografiile" pe fondul cerului. Intr-o mica localitate autobusul opreste pentru o pauza de ceai. De o parte a drumului e un restaurant mic si murdar ce serveste licoarea in pahare metalice, de cealalta parte, plantatia de ceai invadata de culegatori. Linistea locului e fragmentata de harsaitul foarfecilor. Cu aparatul foto la ochi, urmaresc procesul sprijinit de gardul plantatiei. In spatele meu un baietel incearca sa vanda cateva legaturi de morovi.

Pana in Ooty mai sunt inca 23 kilometri pe care autobusul ii face aproape intr-o ora. Ooty nu este o localitate oarecare. In 1861 era cea mai cunoscuta statiune montana, sediul de vara al administratiei din Madras si al printilor indieni anglofili. Asa cum il descoperim azi are aerul mizerabil al unui sat montan nepalez. Cladirile lui multicolore imbraca colinele de jur imprejurul autogarii. Cativa ricsari incearca fara succes sa ne agate caci hotelul Mount View de care stim de pe blogul cristisiadriana este la nici cinci minute de autogara.

Camera pe care o primim este simpla, varuita in alb, cu mult lemn si mai ales curata. Insasi cladirea pare a fi un mic conac englezesc. Locul ne cucereste pe data. In timp ce completam formularele in receptia hotelului, in orasel se pornesc sirenele ca pentru bombardament.

-What is this? ne manifestam nedumerirea

Receptionerul zambeste. Este o reminescenta de pe vremea cand lumea nu avea ceas si telefon mobil. Sirenele suna dimineata, marcand inceputul zilei de lucru si la fel seara, pentru intoarcerea acasa, in acest fel fiind auzite de toata lumea, inclusiv de cei ce lucreaza pe plantatiile din jur.

Chamundi Hills

Din multime se detaseaza un batran zornaind niste monede intr-o oala metalica. Un altul ne face semn sa ne apropiem. Cu degetul muiat in pulbere rosie ne marcheaza pe frunte ochiul lui Shiva, apoi ne leaga la incheietura mainii snurul bicolor rosu-galben. Inconjuram templul la exterior si regasim cele 1000 de trepte ce ne coboara in oras.

Petrecem restul zilei la hotel, citind The Time of India, ziarul strecurat pe sub usa in fiecare dimineata. Inca de cand am plecat de acasa, New Delhi era zguduit de demonstratii de strada. Scanteia revoltei a pornit de la un viol petrecut intr-un autobus. Ziarul da detalii. Sase barbati au incoltit un cuplu, legandu-se prima data de baiat. Cand fata i-a sarit in ajutor, cei sase au batut-o si au violat-o timp de 40 de minute, dupa care au aruncat-o dezbracata din mers. Fata a ajuns la spital in stare critica, cu matele pe afara si a fost transferata de urgenta la un spital din Singapore. In prima faza medicii nu i-au dat voie sa vorbeasca, politistii aducand chestionare la intrebarile carora fata trebuia doar sa raspunda cu da si nu. Departe de a avea psihicul distrus la fel ca si trupul, fata a refuzat chestionarele si a tinut sa povesteasca totul cu o bogatie de detalii impresionanta. In minutele supliciului a memorat cum se strigau intre ei si ce trasaturi aveau. Acum cere ajutorul medicilor sia familiei: vrea sa traiasca. Pe canalele TV aflam stiri de ultima ora: starea fetei se agraveaza. Din cauza cangrenei a trebuit sa-i fie scoase matele iar acum, cateva organe au cedat. In Delhi, protestele continua.

Incidentul scoate la iveala alte lucruri cutremuratoare. The Times of India descrie actiunea unei politiste sub acoperire care reuseste sa cumpere un copil de la o doctorita, cu doar 1700$. Copilul este prezentat unei familii careia i-a fost furata odrasla de pe veranda casei in timpul somnului de dupaamiza dar din pacate nu a fost copilul cautat.

Inchei seara cu o ora de internet in receptia hotelului Aishvarya. Maine vom pleca in munti la Ooty si Munnar.

Mysore

Azi vom ramane in Mysore.     

Luam micul dejun in restaurantul hotelului vecin: lassi si masala dosa. Este mancarea nordului, primul fel de mancare pe care l-am consumat acum 6 ani cand am ajuns in India. Orasul cu viermuiala lui nu ne atrage si hotaram sa exploram Chamundi Hills. Pe varful dealului ce domina orasul exista un templu vechi de cateva secole inchinat zeitei Chamundeshwari, pana la care putem ajunge pe cele 1000 de trepte construite in 1659 de maharajahul Dodda Devaraja. O ricsa ne lasa la prima treapta pe mijlocul careia troneaza o piua de piatra cu pigment ocru si rosu. Nu e nimeni care sa mai urce si nu cunoastem ritualul asa ca lasam in pace pigmentii si o luam incetucul in sus printre niste caprite blande ce impestriteaza locul. Pe frontul fiecarei trepte sunt zeci de puncte rosii sau ocru. Stiu ca undeva intr-oinsula greceasca xista pe varful muntelui un templu pana la care, de pe malul marii adevaratii credinciosi urca in genunchi pe panglica unui covor. Sa fie bulinele colorate urmele degetelor celor ce au urcat in genunchi?

Fiecare suta este scrijelita pe coltul treptei aferente. Urcusul este sustinut, mai mult, soarele arde deja si caldura ne moleseste. Un pic mai sus de treapta 600 soseaua ce duce la templu intersecteaza scara si in acest loc ne intalnim cu un vanzator de ananas. Are parul sur si tenul inchis, pantaloni albi si camasa bleu deschis. Imi place figura lui blajina atat de mult incat comand un ananas indeletnicindu-ma cu aparatul foto pana ce batranul ni-l curata, apoi il mancam pe o lespede de piatra din foaia de revista in care ni l-a livrat bucati.

Plecam mai departe. La treapta 800 ne intersectam din nou cu soseaua. De data asta locul adaposteste o mica parcare animata de comercianti ce vand suc de trestie de zahar, fructe, salate sau artizanat. Nu intamplator s-au asezat aici. Ceva mai sus este uriasa statuie de piatra a bivolului Nandi, vopsita in negru si decorata cu flori. Ca sa intram pe platforma statuii, trebuie sa ne descaltam ca pentru orice templu. Indienii aduc ofrande, se fotografiaza sau lipesc monede pe trupul musculos al animalului sfant.

Dam gata si ultimele trepte si ne trezim intr-o parcare animata. In fata noastra se inalta gopura sofisticata a templului Chamundeshwari. De data asta nu trebuie sa nu mai descaltam fiindca multimea imensa ce isi asteapta randul pentru a intra ne taie orice pofta de vizita. Mult mai interesant ni se pare spectacolul ofrandelor ce se oficiaza in fata templului, pe un fel de altar inchipuit dintr-un bazin scund de piatra de nici doi metri patrati. In timp ce alaturi, pe o scena, un grup de vreo 20 de femei interpreteaza cantece religioase, adoratorii vin la bazinul de piatra aducand ghirlande de flori, betisoare parfumate, pulbere colorata, fructe si mai ales copra (miez de nuca de cocos). Cei mai multi au cate o nuca intreaga cu care se intorc spre gopura, fac o scurta rugaciune cu ochii inchisi (sau poate adreseaza o rugaminte zeitei?) dupa care se intorc spre bazin si trosnesc nuca inauntru de se face tandari, improscand totul in jur cu laptele ei. In secunda urmatoare un pusti sare in bazin si culege bucatile de miez de nuca pe care le paseaza unui batran ce le strange intr- un sac. Totul pare bine si frumos, atata doar ca nu sunt zece oameni care fac asta, ci sute sau chiar mii. Imaginea acestui altar este dezolanta. Pe piatra siroind de laptele nucilor de cocos, pulberea colorata se transforma in suc. Florile se manjesc, fructele asisderea. Un talmes balmes vegetal, fara vreo valenta estetica. Noroc ca in panteonul hindus exista si zeitati distrugatore. O vaca sfanta prin natura ei isi face loc prin multime si vine sa manance de pe altar. Alege o ghirlanda de flori pe care o mesteca, floare cu floare pana ce o da gata. Aceeasi zei distrugatori sunt prezenti sub forma unui foc ce mistuie miezul uleios al nucilor in timp ce credinciosii se perinda impreunandu-si palmele a rugaciune, inchinandu-se si aprovizionand altarul. Un vitelus colorat cu rosu intre cornite si-a proptit fruntea lata in pulpa mea si ma impinge facandu-si loc. 

Mysore

Vechea piata nu e greu de gasit. Ne invartim minunati printre tarabele cu ceapa, vinete, piparci, banane, rodii, pepeni, pomelo si din nou rosii, usturoi, fasole, morcovi, dovleci, lime, portocale... O batranica asezata pe jos vinde frunze. Betel, ni se explica. Mai departe, ghirlandele de flori facute colac ca furtunul de pompieri se vinde la metru (sau mai corect la deschizatura maxima a bratelor). Trandafiri si alte flori fara coada isi asteapta cumparatorii in mormane ce se vand la kil. Un ambulant vrea sa-i vanda Cosminei lantisoare si negocierile se fac din mers, intrerupte de explicatii asupra legumelor si florilor printre care trecem. Cosmina scade oferta intr-atat incat, razand, omul cu lantisoarele ii sugereaza sa cumpere de banii aia o chita de banane. Cumparam. Si banane si lantisoare. In acest colt de lume, nu bananele si nu lantisoarele sunt scumpe, ci merele. Saci intregi de coriandru si ardei iuti uscati, apoi din nou mormane de trandafiri. Un barbat se opreste sa cumpere si in timp ce vanzatorul rastoarna greutatile pe talerul balantei, Cosmina afla de la client la ce folosesc florile: ofranda la temple si ca podoaba in parul femeilor. Primim si noi flori de trandafir sa ne punm in par (la palarie).

Un baiat ne trage alaturi sa ne arate cum se fac renumitele betisoare parfumate. Intr-o oala cu fundul rutund amesteca pulbere de santal cu pulbere de clei, toarna apa si framanta aluatul pana se ia de pe oala. Extrage din gramada un betisor de palmier caruia-i ataseaza o maciuca de "aluat" si pe o planseta ruleaza ansamblul pana ce maciuca se subtiaza si intinzandu-se, acopera aproape tot betisorul. Baiatul spune ca dexteritatea femeilor este atat de mare incat a facut de prisos construirea masinilor in aceasta ramura. Plecam maideparte cu betisorul cadou.

Vreau sa experimentez betelul. Capatam gratuit o frunza carnoasa pe care o mestec la iesire din piata. Este piscacioasa si amara in acelasi timp, apoi devine astringenta si pana sa gasim un restaurant in care sa ne stingem foamea, deosebit de dulce. Stiam ca betelul imprumuta culoarea sangerie flegmelor indiene dar cand incerc si eu una, sunt surprins sa o gasesc curata. Ce am mancat eu?

Incheiem seara la un restaurant, desigur vegetarian, mixand o portie de orez cu ciuperci si una de orez si mazare. Boabele de  mazare indiana nu se deosebesc prea mult de cele cunoscute de noi insa planta in sine arata cu totul altfel. Tufa este pitica, cu frunze asemanatoare mimosei senzitiva iar pastaile sunt de forma maslinelor, ce contin un singur bob. In aceste conditii imi inchipui ca recoltarea unui kilogram de boabe presupune o manopera serioasa si poate de aceea in aceasta tara mazarea este vanduta nu la pastai ci la tufa, ba inca cu tot cu radacina.

Ziua 5 - Belur, Mysore

Plecam mai departe cu autobusul. Greu de crezut dar cursele de Mysore se succed din sfert in sfert de ora pe durata intregii zile. Drumul trece printre lanuri de orez si printre plantatii de cocotieri si dureaza 4 ore. 

Nu avem nici un aranjament in oras, prin urmare odata coborati in autogara ne rotim privirile in cautarea unui hotel de la care vrem apa calda si wifi. Asa cum sangele atrage rechinii de la mari departari, aerul nostru usor confuz ne aduce un "plasator". Suntem in cautarea unui hotel? Scoate un pliant tiparit impecabil in poza caruia Hotel Royal Heritage ne intampina in faptul serii cu toate luminile aprinse. Parcurgem lista de facilitati pe care gasim si cele doua ce ne intereseaza si asta la preturi cat se poate de decente.

-Este in apropiere?

Desigur. Hai sa mergem!

Hotelul arata cat se poate de bine, doar ca nu are wifi. Ii aratam receptionerului pliantul si se scuza: wifi-ul este in lucru. Ne enerveaza aceste mici minciuni indiene omniprezente si hotaram sa cautam un alt hotel. Plasatorul nostru scoate un alt pliant si ne invita pe o strada laturalnica unde, minune mare, dam peste un hotel mai scump, dar cu de toate. Exista insa o mica problema si aici: apa calda curge numai dimineata, pana la 10. Dupa hotelurile rurale in care am stat in ultimele zile avem chef de un dus asa ca ii lasam balta si pe astia si dupa ce mai intram, fara succes, la inca un hotel ivit in drum, ne intoarcem la Royal Heritage care macar are apa calda. Dar macar are? Incep sa am banuieli atunci cand la aceasta intrebare raspunsul nu este un "yes" raspicat ci o lunga explicatie despre cum deschiderea robinetului este sesizata de sistem...

Iesim in orasul zgomotos. Daca Bangalore cu linistea lui a fost atipic pentru ceea ce cunosteam noi despre India, Mysore pare sa fi restabilit normalitatea. Abia iesiti din hotel ne trezim cu un ricsar care vrea cu orice pret sa ne duca, la palat, la piata, oriunde. Am remarcat intrarea in palat aproape de autogara asa ca il alungam. Cu greu.

Palatul din Mysore, Amba Vilas, nu este vechi dar este mare. Ghidul il inscrie la stilul indo-saracetic langa care adauga si inovator, ceea ce nu e de mirare pentru o cladire terminata in 1912. Nu avem mari asteptari de la acest aproape unic obiectiv al orasului dar incercam totusi sa razbim spre intrare prin marea de oameni si autocare ce converg spre uriasa poarta de intrare. Cu cat ne apropiem,  traficul se gatuie, autocarele se blocheaza si doar puhoiul uman se scurge lent umpland fiecare loc liber dintre masini, copaci si gard.

Ca mai toate obiectivele indiene, si acest palat este plasat intr-un vast domeniu, capabil se preia mareea umana blocata in cozi imense in fata casieriilor insa privind prin grilajul portii observam cum multimea dispersata in parcul palatului se coaguleaza din nou in jurul cladirii. Nu ne place inghesuiala asta. Ne uitam unul la altul si fara a spune ceva, facem stanga-mprejur, inotam contra curentului si respiram usurati abia la. capatul strazii, animat doar de haosul obisnuit al Indiei. Fara cea mai mica parere de rau abandonam acest palat in care accesul este permis numai fara aparat foto si fara incaltaminte si ne indreptam spre piata de flori, legume si mirodenii.

Halebidu

Daca Belur a fost revelatia, Halebidu este superlativul. Nicaieri n-am simtit nevoia de a spune ca m-a dat pe spate. Nicaieri pana la Halebidu. Minutiozitatea sculpturii intrece aici toate asteptarile. Fata de tot ceea ce cunosteam pana acum, e ca trecerea de la pictura la fotografia de inalta rezolutie. Nu pretind ca ar fi fost singura pe pamant dar, fata de Khajuraho de pilda, unde s-a sculptat in gresie moale, sculptura din Belur si Halebidu este de "esenta tare", lucru ce a facut posibil ca detaliile fine sa traverseze cele opt sau noua secole, pana azi. Ceea ce vezi aici e greu si sa desenezi fiindca e o manopera anacronica cu epoca copy/paste. Pe braul de jos sunt cica 650 de elefantei care, doar seamana unul cu altul. Dincolo de personaje, zeitati cu avatarii lor,  mai este fantezia florala ce ii pune in scena. Daca nu vezi cu ochii tai, nu poti accepta asa ceva si scriind aici risc, fie sa nu fiu inteles, fie sa nu fiu crezut. Sunt curios, dar n-am mijloace sa ma informez, in cat timp a fost ridicat si decorat un asemenea templu. In lumea noastra nu cunosc decat un singur om capabil sa faca fata: Gaudi.

E ora pranzului si soarele ridicat in puterea cerului incarca piatra cu caldura pana-ntratat incat ma frig talpile. Ca sa faca posibil turul pe platforma exterioara, autoritatile au creeat o pista din covoare rugoase, tesute din fibre grosolane.

Ziua 4 - Belur, Halebidu

Dimineata incepe cu templul Chennakeshava al regilor Hoysala. Ne asteptam sa fie ceva special fiindca acum sase ani vizitasem Khajuraho ce ni se paruse extraordinar iar acest Chennakeshava, dupa unii, ar fi si mai si. Ne lasam incaltamintea la stelajul de la intrare deservit de un tanar carliontat si tatonand cu talpile lespezile de piatra deja caldute, intram in curtea vasta pe sub gopura minutios sculptata. Incerc sa-mi fac o idee despre ansamblu dar n-apuc caci sunt interceptat de niste tineri ce vor mort copt sa-i fotografiez. Incuviintez. Incerc sa incadrez dar in timp ce duc degetul la declansator, cadrul fotografic devine neincapator pentru multimea ce-i forteaza marginile. Zoomez dar nu suficient si trebuie sa ma dau in spate pentru a prinde multimea de chipuri vesele.

-Ready?

Le imortalizez zambetele apoi intorc displayul catre ei. Fiecare se cauta in cadru si explodeaza de bucurie cand se recunoaste. Vor sa-mi stranga mana, sa le spun de unde sunt si cum ma cheama, apoi se recomanda si ei. Contrar asteptarilor, nu vor sa le trimit imaginea sau altceva:  pur si simplu se bucura sa interactioneze cu strainii. Dupa ce se risipesc, o regasesc pe Cosmina ce a avut portia ei de distractie cu un alt grup ce i-a cerut sa se fotografieze impreuna. Partea masculina a obsesiei indienilor e sa le faci poze. Partea feminina a obsesiei indiene e sa accepti sa pozezi in grupul lor, indrazneala mergand uneori mai departe in sensul in care le-ar place sa te tina eventual dupa gat. La inceput aceste lucruri pot sa para amuzante insa ajungi sa faci fata cu greu la rolul de "maimuta alba" caci  desi e dimineata devreme, curtea templului e plina de grupuri de scolari, multi dintre ei in uniforma.

Revenim la arhitectura. Despre Belur, orientalista Adelina Patrichi (de la care stim despre acest loc) spunea ca are cea mai frumoasa sculptura din lume. Incercand sa o descrie spunea ca "este esenta cautarii in piatra, gasirea dantelei in bolovan, un strigat pus in rama". Cuvintele au precizie dar  trebuie sa vi la Belur  ca sa intelegi asta. Am vazut Medina Habu, Abu Simbel, Angkor Wat, Khajuraho dar nici unul nu m-a impresionat ca Belur. Daca pentru simplul vizitator satisfactia estetica este covarsitoare, pentru fotograf panoplia de forme si lumini este pura endorfina. Este ca si cum ai da rasaduri gradinarului.

La iesire suntem curiosi daca tanarul de la rastel ne va recunoaste incaltamintea dar ochiul format ne zareste inca de departe si pana sa ajungem la el o si extrage din mormanul de pantofi cu precizia unui mecanism. Nu ma pot hotara daca isi merita rupiile pentru serviciul facut sau pentru performanta memoriei vizuale.

Pranzim la Mayura Velapuri si luam autobusul spre Halebidu unde ne asteapta un alt templu vestit: Hoysaleshvara. Reteaua de autobuse rurale e bine pusa la punct, sustinuta probabil de clientela numeroasa ce asigura profit. De la Belur la Halebidu sunt doar 16km si pleaca autobuse la fiecare jumatate de ora.

Suntem pe cocoasa podisului Deccan, la circa 1000 de metri altitudine. Cu toate astea, peisajul este unul tipic de campie, cu plantatii de cocotieri, cu terenuri plate lasate in paragina, cu parcele lucrate si rareori cu copaci.

In fata templului din Halebidu ne iau in primire ambulantii cu carti postale, ghiduri ilustrate sau artizanat. La Belur nu era nici urma de ei asa ca aproape ii uitasem. Unul se tine de mine iar altul de Cosmina. Ca sa scapam, folosim vechiul truc: mai tarziu. Indianul nu se impaca cu refuzul dar accepta o a doua sansa in viitor si vai de acela care crede ca va fi uitat!

Hassan-Belur

Transportul auto nu e scump. Fara a avea o idee exacta, apreciez cam jumatate cat la noi. Pentru calatoria de 250km Bangalore-Hassan am platit 140 de rupii/persoana, ceea ce face cam 8,5lei.

Odata iesiti din oras am intrat pe autostrada. Ca si celelalte lucruri din India, autostrada e construita doar pana la stadiul de strict necesar, adica are benzile delimitate de scuar si casieriile de taxare la intrare, fara sa se mai incurce cu banda de urgenta, parapeti, semnalizari etc. Cu toate acestea isi face treaba si dupa patru ore autocarul opreste in imensa autogara din Hassan, fix langa autobusul de Belur ce e pe picior de plecare. Cu rapiditatea cu care dreg povestea din condei transbordam rucsacele in noul autobus si fara a mai pierde vremea pornim mai departe spre destinatia finala.

Belurul este o asezare nu prea mare, cautata de turisti pentru vechiul templu hoysala din capatul Road Temple. Ghidurile de calatorie recomanda cele cateva hoteluri din Hassan, insa cateva referinte bune gasite pe net ne-au determinat sa ne incercam norocul la hotelul Mayura Velapuri, din apropierea autogarii.

Mayura Velapuri are o curte linistita in care agitatia strazii se topeste instantaneu, si cateva cladiri simple, cu un singur cat. Un panou ne semnaleaza receptia unde un indian tuciuriu si nebarbierit confirma ca au camere libere. Dorim sa vedem una. Ne face semn sa asteptam si iese in curte. In locul lui revine un barbat in camasa, cu gesturi si vorba domoala. De data asta engleza lui e curata, inteligibila. Este administratorul resortului. De fapt nu mai au camere dar au totusi una la hotel Sumuka, peste drum, unde ne poate insoti sa ne-o arate.

Ne simtim inselati. Adevarul este ca Mayura Velapuri cu aerul lui linistit ne facuse cu ochiul. La Sumuka pretul este incredibil (30 de RON) dar si conditiile pe masura: desi vesela, camera arata ponosit iar baia are instalatia la pamant. Robinetul este defect si trebuie sa ne slujim de cel de sub chiuveta iar rezervorul de la WC deasemenea, trebuie oprit de la robinet daca nu vrem sa traim cu impresia de "casa cascadei". Ar trebui atat de putin ca acest hotel sa devina infloritor! Din pacate acest atat de putin lipseste aproape peste tot in India. In primul rand curatenia temeinica, facuta cu apa si nu uscat. Orice dara lasata pe perete sau in lift pare facuta cu markerul permanent doar fiindca, asa cum o percep indienii, curatenia se rezuma la o stergere uscata. Apoi linistea. Strainii sunt agresati de haosul strazii, de noutatile absolute intalnite la tot pasul si pentru ei camera de hotel e mica enclava ce poate fi tinuta sub control, cu aer familiar, unde se pot retrage sa-si incarce bateriile. Ei bine, nu in India. Haosul de pe strada il regasesti si aici in baie, in instalatia electrica cu dese pene de curent, la televizorul cu culori mov, in zgomotele diverse ce intra pe sub usa, pe geam, prin pereti. Si nu pentru ca nu s-ar putea altfel, ci pentru ca aici, aceasta reprezinta normalitatea. In India aceasta inseamna curat, linistit, functional. Am putea merge sa mai vedem si alte hoteluri dar suntem convinsi ca  si acelea vor fi la acelasi standard asa ca platim camera si ne instalam.

Ziua 2 - Bangalore-Hassan-Belur

Ziua incepe odata cu zgomotul strazii: motoarele in doi timpi ale motoricselor amestecate cu clacxoane si vocile din fata hotelului.

Restaurantul e decorat cu baloanesi beteala pentru a face fata sarbatorilor. Sincer, arata mai bine inainte. Optez pentru oala cu legume fierte unde gasesc fasole boabe, ma aprovizionez din plin cu parantha si incerc pasta galbena ce se dovedeste nimic altceva decat mamaligacu zahar. Binenteles incheiem cu caju, pepene, papaya si ananas.

La ora 10:30 avem check-outul facut si iesim in strada  sa tocmim o ricsa pentru Majestic Bus Station. Autogara se dovedeste a fi imensa, ceea ce ne pune probleme in a gasi autobusul spre Hassan, cu atat mai mult cu cat soferii sunt indisciplinati si nu trag la peroanele alocate. Din fericire lipsa de disciplina e compensata cu o maxima solicitudine astfel ca la ora 11:00 suntem urcati intr-un autocar confortabil ce si porneste, ce-i drept, incetuc, in corul soferului si a vanzatorului de bilete ce incearca (si reusesc) sa mai prinda cativa musterii strigand din toti bojocii destinatia spre care o pornisera. Cum era de asteptat, ne ia o ora in cap ca sa lasam in urma traficul infernal al orasului si sa ne vedem pe autostrada.

Bangalore

LA capatul unui drum de 23 de ore am ajuns la Bangalore.
India s-a facut simtita pe zborul Frankfurt-Doha prin mancarea vegetariana puternic condimentata mai ales cu coriandru, apoi si mai puternic pe cursa Doha-Bangalore unde deja avionul era plin de indieni (inconfundabili dupa fizionomie si ten) iar personalul, indian desigur, era mult mai numeros si pe jumatate eficient cat fetele de la Frankfurt.

Dupa ce am terminat cu formularele de imigrare si ne-a sosit si rucsacul de cala, am schimbat niste dolari si am iesit in strada. Cu toate ca era ora 4 dimineata, am fost preluati de taximetristi. Pentru un drum in oras ne-au cerut 1200rupii ceea ce era evident prea mult insa Cosmina s-a apucat sa negocieze si dupa ce s-a folosit tocmai de armele lor (hai fa-mi o reducere fiindca la noi e Craciunul), a reusit sa reduca tariful la jumatate. La ora 4:45 (sunt 35 de km de la aeroport pana in centrul orasului) completam din nou formulare, de asta data in receptia hotelului Chevron si peste inca 15 minute eram in pat. Nu ne plangeti de mila, n-am pierdut toata noaptea: dupa ora din Romania era doar 00:30.

Ne-am trezit abia la 9:30 si asta doar ca sa nu ratam micul dejun. A fost din nou un gen de loterie sa ne punem diverse mancaruri in farfurie si, pe langa delicioasele chapati (un fel de lipii) am optat pentru o mancare de legume ce s-a dovedit atat de iute incat am fost nevoit sa mai las in farfurie. In final ne-am stins arsurile cu ceai, pepene, papaya si ananas:  da, cu siguranta am ajuns in India!

Bangalore (satul cu fasole, daca e sa talmacim numele) nu este un oras turistic, neavand prea multe de aratat. Unii sunt de parere ca nu este nici macar prea indian, viata decurgand aici mult mai molcom. Odinioara vestit pentru imensele sale zonele verzi, mai beneficiaza si acum de parcul central, mare cat un cartier. Ne-am plimbat cu placere pe aleile lui umbrite fiindca la pranz se facuse cald ca vara si simteam nevoia sa ne retragem din calea soarelui. Vedetele orasului sunt doua cladiri monumentale, Curtea Suprema si Vidhana Soudha, ce insa nu pot fi vazute decat in exterior.

Pentru cina hotaram sa ne bagam nasul la restaurantul de la ultimul etaj ce se lauda cu mancare sud indiana. Dupa reclama din fata hotelului banuim ca e un local scump dar vrem sa vedem macar cum arata. De cum intram suntem preluati de un chelner afabil ce, cu prosopul pe brat ne instaleaza la o masa. Un altul ne aduce servetele parfumate si pana sa na curatim mainile, primul ne prezinta o sticla de apa plata Aquafina cu gesturile cu care in alte restaurante se prezinta vinurile vechi. 

Ne uitam in jur. Restaurantul e dragut. Pe peretii exteriori, din sticla montata inclinat se scurge o pelicula de apa inchipuind o cascada galagioasa. Ii fac semn chelnerului sa nu desfaca bautura si solicit un menu. Ori engleza lui e prea indianizata, ori a noastra prea balcanica dar  nu ne intelegem. Profitam de faptul ca se retrage pentru a cere ajutor unor colegi si o stergem frumusel spre restaurantul de la parter amintindu-mi de un banc: o statistica americana arata ca rusii mananca mai gras ca americanii si totusi traiesc mai mult. Italienii nu mananca asa gras ca americanii si tot traiesc mai mult. Francezii beau mai mult vin decat americanii iar nemtii beau mai multa bere si fiecare traiesc mai mult. Concluzia? Mancati si beti ce vreti, ceea ce ne omoara e limba engleza.

Restaurantul de la parter ne intampina placut cu colinde susurand in surdina. La aceasta ora restaurantul e animat de familii de indieni venite sa ia masa. Exista varianta de bufet suedez pentru o suma ce ar acoperi doua feluri de mancare plus desert sau... exista meniu. Dupa ce cumpanim in minte felurite nume de bucate, ne oprim asupra unei supe cu legume si menta care, anul trecut in Cambodgia se dovedise o apa transparenta in care pluteau cateva frunze. De data asta, convinsi de omniprezenta condimentelor, vrem sa experimentam varianta indiana. Rezultatul este delicios, chiar  daca dupa parerea Cosminei, prea condimentat.

India, din nou

De cand am parasit India acum 6 ani, asteptam momentul reintoarcerii. Vom pleca asadar in 23 decembrie, cu Air Qatar, cu escala in Doha. In asteptarea momentului citesc carti si bloguri ale calatorilor in aceasta tara ce, fara ca acest lucru sa constituie o surpriza, surprind locuri, gesturi si atitudini identice cu cele pe care le-am trait sau descoperit si noi in cursul precedentei vizite. Invariabil citesc despre mizerie, zgomot si micile inselaciuni prezente la tot pasul, lucruri care, paradoxal ma fac sa zambesc. Pentru ca fara ele India nu ar fi India. Si-atunci? De ce "India, din nou"? Pentru ca India nu se rezuma doar la atat si pentru ca, fara doar si poate si aceste lucruri merita experimentate. Dar sa nu anticipez. Mai sunt doar cateva zile, dupa care postarile mele nu vor mai fi supozitii sau amintiri ci realitate vie.