Nilgiri Mountain Railway

Pentru azi ne propunem o alta experienta, pentru care nu e necesar sa ne trezim prea devreme. Nilgiri Mountain Railway este un trenulet pe ecartament ingust ce urca muntii dinspre Coonoor, avand capat de linie la Ooty. Principala calitate a acestui mijloc de transport este aceea ca merge incet, oferind conditii ideale pentru a admira peisajul. Cu o ora inainte de plecarea garniturii suntem la gara pentru a ne cumpara bilet. Se pare ca trenuletul are trecere fiindca la ghiseul inca inchis s-a format deja o coada consistenta.

O australianca se lipeste de noi sub pretextul asemanarii de culoare. Poarta sandale si un fel de corcitura intre un poncho si un sari, colorat cu motive indiene. O oripileaza statul la coada impreuna cu indienii si ii acuza de incompetenta in organizare. Zilele trecute nu a reusit sa-si scoata bilet de tren din Delhi din cauza aglomeratiei. Ii spunem ca la etajul garii exista un birou special pentru straini pe care l-am folosit si noi acum sase ani si aflam cu stupoare ca acum nu mai e doar pentru straini, ca e plin de indieni si acolo de nu-ti mai vine randul. Ne intriga tipa. Cica e a patra oara in India dar se comporta ca si cum ar fi pentru prima data. E insomniaca si o enerveaza muezinul de la cinci dimineata pe care-l imita in gura mare si cocosii pentru care se apuca sa cucurigheze. Ii este teama ca nu va apuca bilet si pana sa se deschida ghiseul nostru, da spaga 100 de rupii unui functionar care-i face rezervare la trenul de maine. Nu stim ce sa credem. O ciudata.

In sfarsit coada noastra se misca: s-a deschis ghiseul. Treaba merge destul de rapid si cand cerem doua bilete la Coonoor ni se pretind 6 rupii (cam 40 de bani).

-6 rupii de persoana? incearca sa mai pluseze Cosmina

-Nu, 6 rupii in total.

Cu biletele in mana suntem invitati la peron. Garnitura n-a sosit inca si lumea a facut coada din nou in dosul liniei galbene ce lasa un culoar de un metru jumate pana la marginea peronului.

Nilgiri Mountain Railway a fost infiintat in anul ...

Trenul trage la peron desertand o multime pestrita intre care ghicim cativa turisti. Datorita liniei albene pot cobori si evacua peronul in liniste, apoi urmeaza imbarcarea noastra, in ordinea in care ne-am pus la coada. Australianca ne-a spus ca peisajul e mai interesant in partea dreapta dar in dreapta cum mergi, sau in dreapta cum te intorci? Nu are nici o importanta caci pana sa ne vina randul trenul e deja plin si avem un noroc chior sa prindem doua locuri libere pe o bancheta, chiar daca in stanga. In stanga cum mergi. n urmatoarele minute trenul se umple ochi de nu mai gasesti loc sa arunci un ac.

Vagoanele sunt mici, ca de mocanita. Pornim cu toate geamurile lasate. Viteza nu e mare asa ca nu se prea face curent. La fiecare geam exista un aparat de fotografiat ce se invarte in toate directiile in cautarea peisajului fotogenic. Calea ferata aninata pe versant are valea pe partea dreapta asa ca in timp ce dreptacii scot strigate de admiratie, la geamul nostru defileaza doar peretele de stanca excavat pentru a face loc liniei ferate. Din loc in loc cate un tunel apare pentru a diversifica parcursul, chiar si atmosfera, fiindca indienii se comporta infantil, urland sau zbierand in fiecare tunel, ca niste scolari ce sunt dusi prima oara cu trenul. Dupa un parcurs de o ora, timp in care a oprit in doua gari, garnitura ajunge la Coonoor. Am pe card vreo 30 de imagini: trei cu peisaje, restul cu trenuletul.

Trenul se întoarce la Ooty peste două ore insă ne-a ajuns experiența și preferăm să urcăm în autobus, chiar dacă biletul costă 26 de rupii.

Soseaua urca puternic, serpentinand strans. Atat de strans incat autobusul claxoneaza jla fiecare curba atentionand eventualele masini ce pot veni pe contrasens ca are nevoie de ambele benzi pentru a intoarce. Soseaua este intens circulata si nu o data intalnirea cu vreo masina in curba duce la oprirea traficului, trecutul in marsarier si rezolvarea situatiei punctual, masina cu masina. In ceea ce priveste sofatul, in India exista multa toleranta. O depasire se executa chiar si atunci cand vizibilitatea e zero, o eventuala masina ivita pe contrasens incetinind sau chiar oprind pentru a-ti face loc, fara proteste.

In Ooty un indicator spre Railway Station ma inseala si coboram departe de casuta noastra, fiind obligati sa facem drumul pe jos. Cu aceasta ocazie ne dam seama ca oraselul este mai mare decat am crezut iar, ceea ce stiam deja, ca strada indiana este o continua provocare. Ceea ce ar defini-o cel mai bine ar fi cuvintele pestrit si incarcat. Si haotic. In primul rand se circula la gramada, pietoni cu ricse, motociclete, camioane grele incarcate pana la refuz, autobuse si autoturisme, cu aceeasi toleranta de care vorbeam inainte. Intr-un fel e bine: poti trece strada pe unde ai chef. Dar e si rau, ca esti tot timpul claxonat si trebuie sa te tragi mereu ba intr-o parte, ba in alta, pentru a face loc unei masini. Apoi aspectul vizual. In India se consuma multa reclama. N-am intalnit nicaieri un zel mai mare de a iesi in fata. In localitati, campul vizual este atat de incarcat de inscriptii încât... nu le mai percepi. Dar ele exista, sunt acolo. Din cauza panourilor cu reclame ce stau pe fatadele cladirilor ca globurile pe un pom de iarna, nici nu mai distingi arhitectura. Nu sti sa spui cum arata cladirile, percepi doar un mare perete vertical de reclame, de la cele pictate manual pana la cele lucrate cu autocolant.

E 31 decembrie, ultima zi din an si dupa ce ne odihnim putin, catre seara, pornim sa cautam un restaurant pe care-l ochisem cu cateva zile inainte. Il gasim. Scaunele din lemn pictate cu elefanti albi si tesaturile lucrate de mana din casetele e pe pereti tind sa ii dea un aer pretios care se pierde imediat la o privire mai atenta. Deasupra scafei cu tuburi fluorescente, tavanul inegrit tradeaza locul in care, probabil in timpul penelor de curent (ce nu sunt deloc rare) au fost aprinse lumanari. In alta parte, tavanul fals e cazut dand la iveala o gaura neagra cu contur neregulat. Si apoi, peste fiecare centimetru patrat, aerul de delasare ce este specific indian: oglinzile cetoase, mesele cu dare de la spalatoare. Un chelner negricios si slab abia isi trage picioarele de colo, colo. Afiseaza un aer atat de plictisit incat aproape ca ne bucuram ca ne ignora pentru a debarasa o masa de la care tocmai s-a ridicat o familie de indieni. Inarmat cu o sprituitoare improasca un lichid galben pe masa, apoi cu spalatoarea trage intr-o cutie resturile de mancare, servetele si tot e mai era pe acolo. Eficienta e maxima: devreme ce masa era deja data cu detergent, e logic ca si debarasarea si spalarea s-a facut simultan. In urma raman darele prezent si pe celelalte mese.

Un barbat masiv, la costum, ne aduce meniul. Eu ma oresc la thali, un gen de mancare cu orez si multe boluri mici cu diferite sosuri, in timp ce Cosmina inceraca sa se simta mai aproape de casa cu un pui. Mancarea se dovedeste destul de iute si parca are aerul neingrijit al restaurantului. In drum spre hotel caut o sticla de vin mai mica dar cum nu gasesc, cumpar o doza de Fanta pentru a sarbatori la miezul noptii.