Fort Cochin

Azi vom ramane in Cochin pentru a vizita orasul vechi. Datorita lagunelor ce ofereau protectie vaselor, orasul a fost multa vreme principala poarta in negotul cu mirodenii. Deocamdata insa habar nu am unde ne situam noi asa ca intrebam la receptie cum putem ajunge la Fort Cochin: cu taxi-ul, intr-o jumatate de ora.

Intram in moderna autogara din apropiere ca sa ne interesam de autobusele spre Allepey (viitoarea destinatie) si la iesire avem surpriza sa dam peste un ricsa prepaid. Ii spun omului "Fort Cochin", mi scoate un bon de 190 rupii si imi toarna o poveste despre o rupie din care nu inteleg nimic. O chem in ajutor pe Cosmina si povestea se repeta, ba mai mult, declaram ca nu intelegem si omul o mai spune inca o data, tot fara folos.

-De unde sunteti?

-Din Romania.

Se intoarce spre colegii lui din ghereta:

-Vorbeste careva romana?

Un altul se ofera sa ne explice. 190 de rupii sunt pentru ricsar si va trebui sa i le platim lui la finalul cursei si o rupie este pentru serviciul de prepaid si trebuie sa o dam omului de la ghiseu. No, așe!

De fapt, dupa cum ne-am dat seama ulterior, ne aflam in Enarkulam, pe partea continentala a orasului Cochin. In aceasta zona, trecerea de la uscat la apa se face in degrade, in sensul in care o multime de limbi de pamant si de insulite fragmenteaza uscatul pana la completa disparitie. Enarkulam este partea moderna a orasului, cea situata pe pamantul ferm al continentului iar vechiul Cochin, fieful negutatorilor cu mirodenii, se afla pe o limba de pamant pana la care ricsa trebuie sa treaca pe doua poduri despartite unul de altul de insula Willingdon, pe care e si aeroportul orasului. Drumul e intr-adevar lung si suntem curiosi daca vom reusi sa negociem intoarcerea la aceeasi suma in lipsa serviciului de prepaid. 

Incepem turul cu cireasa de pe tortul Cochinului: pescarii de la plasele chinezesti, ce au ajuns aici datorita negutatorilor lui Kublai Han. In principiu e vorba de o jucarie pe care o vad in fiecare zi la pescarii de acasa, de pe malul Crisului. O plasa de forma patrata legata la colturi de doua semicercuri ce se incruciseaza precum diagonalele patratului, este cufundata in apa pret de 3-5 minute, dupa care este ridicata. Doar ca aici jucaria asta are proportii gigantice, trebuind sa fie manevrata de 6-10 oameni. Patratul plasei are latura de 6-8 metri, fiind manevrat de un brat-consola extrem de lung, facut din trunchiurile mai multor arbori de teak legati cu sfoara, unul in prelungirea celuilalt si inchipuind o imensa cumpană: de o parte plasa, de cealalta niste funii atarnand, pe care se insira ca margelele niste bolovani cat toate zilele, pe post de contragreutati. Masinaria legata cu sfoara la toate incheieturile are aerul unei recuzite din filme gen Conan Barbarul. Suntem invitati sa urcam pe pontonul de bambus al unei astfel de instalatii. Pescarii sunt obisnuiti cu turistii si ii pun la treaba. Dupa ce imi cere aparatul pentru a ne face doua poze (mie si Cosminei), tuciuriul ma trimite sa trag de funii caci urmeaza sa fie ridicata plasa. Impreuna cu alti cinci ortaci ne punem pe treaba in ritmul unui cantec pescaresc. In timp ce ghirlanda de bolovani atarnati de capatul nostru al cumpenei se lasa pe ponton, la celalalt capat apar deasupra apei marginile plasei, apoi si mijlocul, tras in jos de greutatea capturii. Doi oameni s-au si catarat pe plasa, agili ca maimutele si in timp ce "capitanul", cum il recomanda omul nostru cu pozele, smuceste de navod pentru a face pestele sa curga spre el, celalalt ii plaseaza un fel de minciog cu care acesta culege toata recolta dintr-o singura miscare. Navalim sa vedem ce am produs: alge, bete, cativa pesti (nu mai multi de 10) si o punga careia fotograful îi spune "plastic fish". Platim distractia si ne vedem de drum. La randamentul pe care il au, mi se confirma banuiala ca pescarii din Cochin traiesc din turism.

La fel de interesante imi par canoele trase pe plaja inecata de gunoaie. Ambarcatiile sunt traditionale, din lemn inegrit cu catran, insa altceva ma entuziasmeaza. Am citit prima data despre barcile cusute in cartea lui Tim Severin, Expeditia Sindbad. Corabia cu care Tim a traversat Marea Arabiei pana in Oman a fost construita pe coasta Indiei, prin metode traditionale, adica cu filele cusute cu sfoara din fibre de cocos. Nu-mi puteam inchipui atunci cum poate o ditamai corabia sa stea in cateva sforicele dar azi, in Fort Cochin am ocazia sa vad cu ochii mei aceste barci. Descoperirea ma umple de incantare. Canoele sunt frumoase, solide, lucrate impecabil si contrar spiritului indian, cu precizie. In vedere de sus sunt identice cu canoele canadiene de care difera doar prin profilul provei si al pupei, mult mai apropiat de alura caiacelor marine. Bucuros de aceste revelatii, ne intoarcem privirea spre vechiul oras.