Bijapur vest

Până în cealaltă extremitate a orășelului, la Ibrahim Roza, ghidul dă cam trei kilometri așa că hotărâm să o luăm pe jos. Ieșim în stradă, ne orientăm și pornim în direcția semnalizată de cupola moscheei Jama Masjid. 

Ne convingem repede că Bijapurul este un loc uitat de timp. Străbătându-i ulițele ne imaginăm evul mediu european, cu grămezi de gunoaie pe stradă pe care le scurmă o turmă de porci negri cu păr lung, cu clădiri dărâmate ce-și varsă zidurile de piatră pe care trebuie să le ocolești, cu copii care sa cacă la umbra unei ricșe, cu care cu boi, cu vaci sfinte străbătând ulițele fără rost și cu mult praf. Niciodată sandalele mele nu au fost atât de murdare. Dar dacă ar fi doar atât! Locuitorii de aici nu par să fi văzut în viața lor prea mulți străini și ne asaltează agasant cu veșnicele întrebări:

-Cum te cheamă?

-Din ce țară ești?

-Fă-mi o poză.

-Fă o poză cu mine.

N-ar fi o problemă dacă ar face acest lucru politicos însă cei mai mulți o fac grobian și agresiv. Mai ales adolescenții în grup sunt de o grosolănie revoltătoare. Te strigă de la distanțe mari și din spate, de multe ori total fără rost, din mersul bicicletei, îndepărtându-se și nemaifiind în situația de a recepționa răspunsul. Sau vine unul la mine cu mâna întinsă, îi întind și eu mâna și fără să-mi ceară consimțământul nu-mi dă drumul și se trage lângă mine până ce altul îi face poză cu telefonul. Ce să mai spun de Cosmina care e mai atracțioasă. Nu avem nimic împotriva familiilor ce-și încurjează copiii să vină să ne chestioneze cu reală curiozitate și să ne întrebe politicos dacă acceptăm să ne facem poze cu ei. Am făcut zeci de astfel de poze și chiar ne-a făcut plăcere să interacționăm cu ei dar aici în Bijapur prea jucăm rolul de "maimuță albă".

Intrăm la Jama Masjid, moschee frumoasă și destul de mare, rămasă însă neterminată. Din păcate și aici dăm peste un grup de tineri ce ne asaltează. Nu mai avem. chef să facem pe politicoșii. Dacă nici ei nu sunt, nici noi nu ne simțim obligați să fim. Ne strigă de la distanță? Nu auzim. Vin să-și facă poze fără să ne întrebe? Îi alungăm. observăm că adolescenții ne chestionează total fără interes, mai mult ca un trofeu, parcă pentru a mai trage o linie pe răboj. Fac concurs între ei, cine abordează mai mulți turiști? Sunt insistenți. Vin după tine și aproape că te trag de mâncă.

-What is your name?

-Ramses.

-Witch country?

-Egipt. Acum o să dormi mai bine la noapte?

Intrăm în citadelă. Vechiul oraș e înconjurat cu ziduri crenelate dar în centru, în buricul târgului e Citadela, cetatea sultanului. Azi e părăginită, cu zidurile pe alocuri căzute. O traversăm de la un capăt la altul și avem surpriza să picăm peste Lalit Mahal, hotelul nostru.

E vremea prânzului și soarele e necruțător. Nu este la fel de puternic ca pe litoral dar totuși, peste limita plăcutului. Avem în rucsac doi ananași târguiți de la un vânzător ambulant și intrăm la cameră să-i savurăm.

Dupăamiază plecăm spre Ibrahim Roza. În drum, intrăm pe la Jod Gumbaz, alte două Golgumbazuri reduse la scară și pe la bazinul cu apă Taj Bauri. Înaintașii locuitorilor de azi au reușit să construiască acest bazin imens care în zilele noastre constituie doar o sursă de infecție, fără vreo utilitate practică. La fel ca și orașul și apa e mizerabilă, cu gunoaie plutind pe suprafața ei. Taj Bauri ar fi spectaculos, nu însă și fotogenic.

În stradă ne împrietenim cu doi școlari ce se întorc acasă pe biciclete. Ne pun bineînțeles întrebările obligatorii și pentru pixurile pe care le promitem, sunt de acord să ne însoțească la Ibrahim Roza. Îi întrebăm cine a fost Ibrahim Roza. Habar n-au, dar măcar știu despre Dorin și Cosmina din România.

Plătim biletele de intrare și taxa foto pentru care primesc un permis nominal cu care intrăm în grădina monumentului. Niște băieți aduși în vizită cu școala ne asaltează. Le cerem clar să ne lase în pace dar roiesc în jurul nostru și merg până acolo încât se împing unii pe alții în noi. Asta deja le întrece pe toate. Înainte de a lua peste cap un ghid de călătorie National Geographic înțeleg că au sărit calul și se risipesc. Un alt grup se apropie. Îmi păi pistolul în buzunar dar nu, profesorul îi cheamă: trebuie să urce în autobus. Mă uit în jur: nu a mai rămas nimeni. Absolut nimeni. Ibrahim Roza este doar al nostru.

Din grădină se trece printr-un pavilion cu poartă într-un larg perimetru îngrădit cu ziduri de piatră, în mijlocul căruia, ridicate pe o platformă, stau față în față cele două construcții, moscheea și mausoleul. Dacă Golgumbazul era armonios dar fără grație, Ibrahim Roza le are pe amândouă. În profilul arcadelor, în curburile cupolelor, în sveltețea minaretelor sau în filigranul decorațiilor e ceva din poezia Persiei sau din mișcările dansurilor sufi. În praful și grosolănia Bijapurului, toate acestea par cu atât mai mult un giuvaer. Le luăm la rând pe îndelete căci ceea ce a mai rămas din această zi îi este dedicat.

Ansamblul a fost ridicat de Ibrahim al II-lea pentru soția sa Taj Sultana, devenind ulterior mausoleul întregii familii. Pereții umbriți de arcade sunt minuțios decorați cu motive geometrice sau cu complicata caligrafie musulmană. La fel ca și la Golgumbaz, interiorul e simplu, conținând doar pietrele funerare așezate liniar, în schimb cele patru uși, câte una pe mijlocul fiecărei laturi și obloanele ferestrelor, din lemn vechi, înegrit, sunt superb decorate.

La mausoleu o familie o roagă pe Cosmina să accepte o fotografie cu copilul ei cel mai mic. Atmosfera e destinsă și cu râs și zâmbete ne fotografiem în cele din urmă cu tot familionul. La sfârșit, tatăl îi mulțumește Cosminei ce încă mai ține puradelul în brațe:

-Mulțumim, pozele sunt foarte frumoase, copilul poți să-l păstrezi.

Parafrazându-i pe troieni am spune, "să te temi de indieni chiar și când sunt politicoși".

Seara ne întoarcem la hotel pe aceleași ulițe medievale. În mod normal mâine ar trebui să călătorim la Badami cu singurul autobus al zilei, ce pleacă la ora 8, însă șovăim. Pentru 120 de kilometri călătoria ar dura 5 ore și în plus Badami este iarăși un loc izolat, nici măcar de mărimea Bijapurului, unde ne așteptăm ca localnicii nedeprinși cu turiștii, să ne asalteze. Cu toate că am avea timpul necesar, vom pleca direct la Hampi, ultimul obiectiv al călătoriei.