Bijapur est

Deci Bijapur. Orășelul nu e mare așa că într-o zi întreagă vom putea să-i vizităm pe îndelete obiectivele. 

Începem cu micul dejun luat la restaurantul hotelului. De la o vreme ne cam ferim de condimentele indiene pe motiv de repulsie, mai ales de coriandru, care e omniprezent. 

Deși nu conține pâine dospită, bucătăria indiană oferă în schimb felurite lipii și plăcinte ce, din păcate, nu sunt disponibile dimineața. În cele din urmă optăm pentru uttappam, un fel de clătită cu ceapă prăjită. Proastă alegere. Mâncarea seacă, total necondimentată (normal se înmoaie în niște sosuri livrate separat) și nici măcar sărată, abia alunecă pe gât. Încercăm să o dregem cu ceai și lassi dulce și în cele din urmă ieșim în stradă.

Bijapurul are două obiective majore, amândouă situate înafara zidurilor orașului dar poziționate diametral opus. Amândouă sunt monumente funerare: în est Golgumbazul iar în vest mausoleul și în același timp moscheea Ibrahim Roza. Luăm o ricșă până la Golgumbaz.

Cum spuneam, Bijapurul a fost piesa de rezistență a musulmanilor aici în Deccan. După ce au pătruns în India prin nord, dinspre Afganistan, cucerind Delhiul de atunci în jurul anului 1200, musulmanii au forțat și sudul unde au câștigat supremația mult mai târziu, abia prin secolul XIV, când au înfrânt regatul Vijayanagar cu capitala la Hampi, următoarea noastră destinație. Golgumbazul este casa de veci a lui Muhamad al II-lea.

Îmi plac monumentele musulmane și cele mogule în primul rând pentru grădinile și uriașele spații verzi în care sunt plasate. Ricșa ne lasă lângă casa de bilete de unde pornește spre mausoleu o alee lungă, cu scuar pe mijloc, umbrită de copaci. Golgumbazul este de o simplitate cuceritoare. De ce îmi plac aceste construcții? Ce mă îndeamnă să călătoresc zece ore cu autobusul doar pentru a le vedea? Brâncuși spunea că simplitatea este o complexitate rezolvată și aici avem întruchiparea acestui aforism. Geometric, este comasarea unui cub (clădirea) cu o sferă (cupola). Practic este o minunăție. Construcția e butucănoasă, la fel ca numele, îndesată, și totuși elegantă, din cauza proporțiilor. O știu din fotografii dar aici este vie si tridimensională. Pentru început îi dăm ocol pentru a o vedea din toate unghiurile (chiar dacă e simetrică, lumina nu cade la fel pe fiecare latură). Ne împiedicăm de un grup de elevi ce ne cer să-i fotografiem. Trecem și peste acest obstacol și ne continuăm periplul. Îmi place. Îmi place chiar foarte mult. Moscheile Istanbulului au toate atributele frumuseții dar acest mausoleu dintr-un orășel medieval se poate lua la întrecere cu ele prin aerul său sălbatic. 

Ajunși din nou la fațadă, ne lăsăm sandalele la rastel și intrăm în uriașa cameră, unică, necompartimentată, în mijlocul căreia, cocoțat pe o platformă, un baldachin marchează mormântul finanțatorului. Nimic extraordinar, nimic laborios, doar continuarea simplitatății austere de la exterior, însă completată cu elemente sonore ce-mi amintesc de versurile marelui Thodol (Cartea tibetană a morților - Bardo Thodol):

Când fantomele propriilor forme de gândire se vor ridica spre mine

Fie ce buddhașii si dakshinii să vină să mă apere...

Conform tibetanilor, după moarte, sufletul defunctului se confruntă alternativ cu zeitățile blânde și mânioase stârnite de gândurile și faptele din timpul vieții. Marele Thodol este o revelație fiindcă nimeni nu s-a întors din veșnicele plaiuri ale vânătoarei, să ne spună cum e acolo dar aici, în acest palpabil Golgumbaz, mi se pare că iau parte la o ecranizare cu buget uriaș și efecte speciale al bardoului acestui Muhamad al II-lea. Cupola uriașă are o acustică impresionantă, capabilă se spune, să reverbereze de 12 ori, orice sunet, cât de mic. La această oră, sus, pe balconul circular de la baza cupolei e plin de vizitatori ce-i încearcă rezonanța urlând ca maimuțele. Rezultatul? Un vuiet asurzitor cu reflexii diavolești în care pe alocuri se recunoaște vocea umană întoarsă și distorsionată de ecouri. Greu de suportat acest vacarm lugubru și totuși fascinant, această întâlnire aproape înfricoșătoare cu zeii mânioși ai lui Muhamad, autocondamnat la acest supliciu. Încerc să-mi închipui Golgumbazul noaptea, cufundat în liniște. I-o fi cântat oare vreun greiere adormitului Muhamad, minunându-se și el de acustica acestei săli?

Urcăm și noi scara strâmtă și întortocheată printr-unul din turnurile de la colțurile mausoleului. Șapte etaje pe treptele înallte și abrupte de piatră. Pereții sunt lustruiți de atingerea mâinilor ce au căutat echilibrul. Un lustru negru pe pereții odinioară albi. Culoarea veacurilor.

La fiecare etaj poposim la ferestrele turnului admirând de la înălțimea respectivă detaliile arhitectonice. Sus, pe platforma exterioară cupolei ne mai plimbăm o dată pe perimetru, pe sub uriașele petale de piatră ce susțin impresionanta cupolă. În dreptul fiecărui turn (deci la colțuri), câte o petală lipsă, lasă loc de intrare pe balconul interior, locul magic, galeria ecourilor. Un grup de șapte-opt adolescenți ajung pe platforma acoperișului și zărind poarta spre locul mult visat se năpustesc pe acolo începând să urle încă înainte de a dispărea în umbra arcadei. Ce ecou pot oare să audă? Cum pot ei oare să discearnă propriul strigăt? Să fie doar dorința de a elibera maimuța interioară? Sau doar mimetism? Încercăm și noi o trecere prin balcon dar aici vacarmul e asurzitor și capabil să ne ridice tensiunea mai repede și mai eficient decât vinul de coacăze așa că, mai mult prin semne ne îndemnăm unul pe altul spre ieșirea cea mai apropiată și fugim de demonii răi ai lui Muhamad în grădina exterioară, întreținută impecabil, liniștitoare și pașnică. Adăstăm la umbră să ne depresurizăm. Extraordinar acest Golgumbaz. Greu de suportat dar extraordinar!